Poetul George Bacovia este pretutindeni asociat cu emoția tristă și melancolică în literatura română. Puțini sunt cei care cunosc motivul pentru care poetul simbolist își manifesta tristețea în poeziile sale.
Un adolescent trist, izolat, care și-a scris durerea în versuri
Tonul pesimist și tematica melancolică l-au reprezentat dintotdeauna pe marele poet al secolului XX care, la vârsta de 13 ani, a trăit un moment tragic. Într-o noapte, George Andone Vasiliu (numele real al poetului) a rămas închis într-o biserică. Nici acum nu se știe dacă a fost din inițiativa lui, sau pur și simplu o greșeală, cert este că din acel moment viața i s-a schimbat radical.
A devenit un copil bolnăvicios, care a văzut viața dintr-o perspectivă sumbră, ajungând să evite oamenii și orice interacțiune socială.
Primele epsioade depresive au apărut în perioada anilor de liceu, atunci când a luat naștere poemul cu același nume. „Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiţi. Era prea multă asprime în şcoală şi prea puţină înţelegere”, povestea George Bacovia.
Agatha Grigorescu, cea care l-a salvat pe Bacovia
Povestea de dragoste dintre Agatha și Bacovia este dovada vie că iubirea salvează omul la ananghie. Cei doi s-au îndrăgostit iremediabil, iar după 12 ani, Bacovia a cerut-o în căsătorie.
Agatha l-a cunoscut pe George Bacovia, care era cu 14 ani mai în vârstă, pe când avea 21 de ani, în timp ce se plimba pe Calea Victoriei. Devenită soția poetului, Agatha și-a dedicat întreaga viață operei lui, fiindu-i secretară și asistentă și sprijinindu-l cu salariul de profesoară, potrivit Dosare secrete. A renunțat la propria ei carieră și și-a concentrat toate eforturile pentru a-l susține, iar în noiembrie 1930, când scriitorul a fost nevoit să se stabilească din nou în Bacău, pentru că rămăsese fără serviciu, soție l-a urmat.
