După 23 de ani…
Aveam 17 ani și trebuia să merg la Mall Vitan, la film (era singurul mall, un fel de Blvd. Nordului, de acum). Înainte să plec, am intrat în sufragerie, să închid TV-ul. Dar, mi-au atras atenția imagini ciudate, cu foc, cu fum. Minute întregi am crezut că este un film, chiar dacă se comenta în română, scria peste tot Breaking News.
Am tot schimbat canalele, același film. Am văzut, ca prin ceață, scris CNN, într-un colț. Nu puteam crede că este real. Totul era ambiguu, nu se știa ce se întâmplă. Se credea că este un accident aviatic. Dar, lovitura de grație – cad pe canapea și am realizat că vine sfârșitul: un alt avion, sub ochii mei și ai altor milioane de oameni, a intrat într-o altă clădire.
Televizoarele au înghețat și ele. Vedeam purici pe ecran. Dar, semnalul era bun; erau oameni care săreau din clădiri. Inima îmi sărea din piept. Venea sfârșitul, asta îmi tot repetam. Atunci, nu știam de simbolul celor două clădiri. Telefonul (fixul) a început să sune. Era mama. Mi-a interzis să ies la mall. Era sigură că poate urma un atentat și acolo. Toate canalele transmiteau, în direct, din New York și anunțau o stare de teroare în toată lumea. A urmat Pentagonul, zona Capitoliului…
În ziua aceea – 11.09.2001 – am realizat că trăiam într-o lume nenorocită, locuită de … „oameni”, care sunt peste tot. Suntem peste tot.
