Membrii familiei Capri pot fi trataţi ca o dinastie, de la Suceava şi până la Roman, pe proprietăţile pe care le vor cumpăra şi dezvolta putându-se identifica aceleaşi nobile gesturi de implicare în viaţa comunităţilor pe care le dominau. În Evul Mediu, activitatea economică a Romanului a fost strâns legată şi de existenţa unei numeroase comunităţi armene, ce şi-a adus o importantă contribuţie la stimularea comerţului şi a producţiei meşteşugăreşti sau la facilitarea operaţiunilor financiare. În acest sens, Nicolae Iorga susţine că, în anul 1609, la Roman vieţuiau mai mult de 500 de familii armene, cifră deloc neglijabilă dacă avem în vedere dimensiunile târgului şi numărul locuitorilor săi la acel început de veac XVII.
Ioan Capri devenea, astfel, primul negustor armean înnobilat din Bucovina şi totodată, cel dintâi nobil bucovinean căruia i se recunoştea apartenenţa la starea nobiliară de cavaler al statelor supuse coroanei austriece. Peste câţiva ani, neamul Capriilor (de acum, Kapri, în documentele oficiale) obţinea de la împăratul Leopold al II-lea înălţarea la starea nobiliară de baroni galiţieni. (Bucovina a fost circumscrisă din anul 1786 în administrarea Galiţiei).
Roman – o monografie din inimia Moldovei
Şi cum era firesc, comunitatea armeană din Roman s-a străduit să-şi asigure un lăcaş propriu de cult, preocupare ce s-ar fi manifestat încă din secolul al XVI-lea, dacă acordăm credit tradiţiei prin intermediul căreia ne-a parvenit informaţia cumpărării de la saşi a unei bisericuţe de lemn în anul 1355. Dar, cum aceasta fie că s-a ruinat, fie că nu mai corespundea cerinţelor unei comunităţi în continuă creştere, s-a impus ridicarea unei încăpătoare biserici de piatră, ceea ce s-a realizat în 1609, după cum rezultă din pisania originară tradusă de episcopul Melchisedec Ştefănescu.
O altă inscripţie de pe peretele nordic ne informează că edificiul actual este rezultatul unor lucrări mai recente, executate între anii 1863-1868, sub conducerea arhitectului bavarez Johan Brandel de Daggendorf. Atunci, biserica a fost mărită şi reînnoită pe baza unui proiect neoclasic, pe cheltuiala lui Donica Simionovici – proprietar al moşiei Simioneşti (Cordun) – şi a lui Teodor Solomon, care avea moşie la Butnăreşti-Roman.
La Roman, Cordun, Simioneşti, Pildeşti sau Corhana, prin descendenţii direcţi sau prin administratorii proprietăţilor lor, membrii familiei Capri au ridicat şcoli, biserici, case de o prestanţă fără egal în acele timpuri-precum actualul sediul al BCR Roman, de la intersecţia bulevardului Roman Muşat cu bulevardul Bogdan Dragoş. Dedicaţi în egală măsură sporirii averii materiale, membrii familiei Capri aveau şi înclinaţii spiritual artistice, donaţiile făcute şi bursele acordate unor copii talentaţi şi înclinaţi spre studiu dovedind acest fapt, consemnat în şcolile de arte şi meserii din Roman şi Iaşi.
În Suceava, familia Capri a avut mai multe proprietăţi imobiliare. Una dintre acestea a fost imobilul care a devenit mai tîrziu Hotelul Langer, imobil central care a fost iniţial curtea baronului Nicolae Kapri (dăruită de acesta, în anul 1808, comunei Suceava). O altă casă care a aparţinut familiei Kapri (construită în secolul al XVIII-lea) este cea pe care preotul Simion Florea Marian a cumpărat-o în anul 1884, casă care există şi astăzi, păstrată în patrimoniul muzeal sucevean ca fiind „Casa memorială Simion Florea Marian”.
Familia Kapri stăpânea moşiile Măriţei, Şerbăuţi (unde baronul Michael Kapri ridică, în anul 1881, după decesul soţiei sale, Apollonia, o capelă aflată astăzi într-o avansată stare de degradare) şi Iacobeşti (unde se construieşte, în secolul al XIX-lea, curtea baronilor Kapri, care cuprindea conacul cu două corpuri de clădire, ambele cu coloane). Frontonul capelei Kapri din Şerbăuţi era încă împodobit cu blazonul nobiliar şi cu o inscripţie în limba latină.
Amplasată pe marginea drumului care străbate localitatea, capela se înalţă dincolo de gardul robust de fier forjat, având zidurile cojite complet de stratul de tencuială.
Sătenii mai vârstnici îşi amintesc că, odinioară, preotul catolic din Siret oficia anual slujba în capelă, pe data de 15 august, de Sfânta Marie Mare. În anul 1998, prin demersurile lui Peter von Kapri, urmaş al ctitorului, capela a fost recunoscută ca monument şi inclusă de Ministerul Culturii şi Cultelor pe lista monumentelor istorice.
Familia baronilor Kapri se trage din Nicoara Capdebou, care trăia la Suceava în secolul al XVII-lea. Fiul său, Grigorie, a fost poreclit, datorită ochiilor săi căprui, Capri. Aceasta este explicaţia numelui familiei Kapri, pe care o aflăm din cronica scrisă în 1834, de armeanul Asfadur Romaşcan. Cronica a fost redactată în limbile armeană şi germană, la cererea familiei, „pentru a lăsa urmaşilor tulpina descendenţilor” şi pentru „a se şti înflorirea şi progresarea străbunului lor, spre a se lăsa de ei temelia înscrisă”. Când urmaşii baronilor s-au stabilit, mai târziu, în Botoşani şi Roman, cronica a fost tradusă şi în româneşte.
Fiind o familie bogată încă înainte de alipirea Bucovinei la Imperiul Habsburgic, în 1775, Kaprienii au intrat în clasa nobilimii armene, formată din cavaleri, baroni şi principi. Ei au câştigat preţuirea împăratului Iosif al II-lea, care, în trecere prin Suceava, i-a vizitat. Mai târziu, în 1789, întregul Consiliu al familiei Kapri a mers la Viena, unde a cerut audienţă împăratului la Palatul Shonbrunn. Acolo, Iosif al II-lea a poruncit pictorului Curţii să le facă portretele fraţilor Vartires şi Niculae Kapri. Acestea decorează Cabinetul Portretelor de la Curtea Imperială. În 1792, împăratul Leopold, succesorul lui Iosif, a conferit familiei Kapri titlul de baron.
Tradiții încălcate și viața în refugiu
După obiceiul vremii, căsătoriile din familia Kapri se făceau numai între armeni şi, obligatoriu, cu parteneri aparţinând nobilimii. Marcel Kapri, unicul fiu al lui Iakob Kapri, a încălcat această lege. „Ştiu că trebuia să se însoare cu o anume Rozica, dar a iubit-o pe mama mea, Eugenia, o femeie foarte frumoasă, şi s-a căsătorit cu ea. În familie a fost atunci o tragedie”, povestește Alice Munteanu, urmaşă a familiei. Tatăl lui Marcel Kapri, rentier la Roman, unde avea pământ şi mai multe case, a fost nevoit să vândă şi pământul, întrucât fiul său nu era interesat decât de familie şi de cariera universitară.
„Tata a venit la Iaşi prin anii 1926-1927, când eu aveam vreo cinci ani, şi s-a angajat preparator la Medicină, la Catedra de Fiziologie. Aici am stat cu chirie, mai întâi într-o casă pe Sărărie, apoi în Fundacul Cristofor, iar în timpul războiului am locuit un timp chiar la facultate. Ţin minte că dormeam pe mesele din sala de lucrări. Apoi, am plecat în refugiu, la Alba Iulia şi la Zlatna, unde tatăl meu a lucrat ca medic al universităţii. Ne-am intors în Iaşi, după război, săraci lipiţi pământului, cu doar trei valize de haine”, a mai spus Alice Munteanu.
Sursă: Melidoniumm.wordpress.com
