Numele Mandravela era cunoscut în tot Bucureștiul interbelic. Chiar și cei care nu-i pășiseră vreodată pragul auziseră povești despre această cârciumă legendară, aflată într-un colț mai puțin luminat al Capitalei.
Situată la răscrucea a trei drumuri care duceau, potrivit zvonurilor, către închisoare, cimitir și spitalul de nebuni, Mandravela părea un loc ieșit din povești, cu o aură aparte, plină de mister. Dar ce anume o făcea atât de specială?
Mandravela nu era doar o simplă clădire, ci un adevărat simbol al unei comunități. Aici, într-un decor modest, cu mese din lemn și scaune simple, se trăiau povești adevărate. Lăutarii cântau, oamenii discutau, râdeau și uitau de grijile cotidiene. Mandravela era un refugiu, un loc unde fiecare se simțea acasă.
Locația actuală a cârciumei ar fi în zona intersecției dintre Șoseaua Olteniței și Calea Văcărești din București. Cu un decor modest, locația cuprindea o gheretă și o tutungerie, unde oamenii se adunau pentru a bea, a mânca și a petrece.
Mandravela era mai mult decât o simplă cârciumă; era un simbol al unei comunități unite, un loc unde se nășteau prietenii și se uitau necazurile.
Un nume care ascunde o poveste
Termenul, cu rădăcini în folclorul local, înseamnă, potrivit dicționarului popular, minciună sau intrigă. La vremea respectivă, circulau multe zvonuri că locația era învăluită în conotații negative, fiind considerată blestemată.
De ce era considerată blestemată? Explicația este cât se poate de simplă. Așa cum descrie reporterul Ion Dragomir în „Ilustrațiunea Română„, Mandravela era un loc unde se adunau oameni la marginea societății: proaspăt eliberați din închisoare, infractori cunoscuți și personaje dubioase.
Atmosfera era întotdeauna tensionată, iar incidentele violente erau frecvente. Băuturile curgeau în valuri, iar spiritele se încingeau rapid, transformând deseori petrecerile în adevărate bătălii.
Patronul locației, Costică Alexandrescu Mandravela, nu era doar un simplu cârciumar. El a fost implicat și în lumea afacerilor, înființând în 1925, alături de alți parteneri, Banca Funciară România. Contextul istoric al acelor ani era marcat de o creștere semnificativă a numărului de bănci în România.
Cu toate acestea, supraviețuirea într-o piață atât de competitivă era o provocare majoră pentru orice instituție financiară.
În 1931, Costică Mandravela a ajuns la conducerea Băncii România, însă mandatul său în această poziție a fost unul efemer. În ciuda acestei schimbări profesionale, situația sa financiară nu părea să fi fost afectată.
Dovadă stă faptul că, la scurt timp după demisie, a solicitat autorizația de parcelare a unui teren generos, situat într-o zonă cu potențial de dezvoltare imobiliară.
După moartea patronului Costică Alexandrescu, zis și „bancherul din Berceni„, și confiscarea averii sale, Mandravela și-a pierdut strălucirea de altădată. Cârciuma care fusese cândva un simbol al unei ere trecute a dispărut treptat, înghițită de modernizare și de schimbările sociale. Cu toate acestea, amintirea ei trăiește în continuare în inimile celor care au cunoscut-o și în paginile cărților de istorie.
Poezia publicată în revista „Veselia” în 1924 surprinde esența Mandravelei: un loc simplu, dar cu o atmosferă unică, unde oamenii veneau să uite de grijile cotidiene. Versurile evocă imaginea unei cârciumi modeste, dar primitoare, aflată într-un peisaj urban în continuă schimbare.
Mandravela, personaj de literatură
Mandravela, un loc atât de emblematic pentru Bucureștiul interbelic, și-a lăsat amprenta atât în literatură, cât și în viața de zi cu zi a oamenilor.
Numele său apare în opere precum „Plan diabolic” de Rodica Ojog Brașoveanu, „Groapa” de Eugen Barbu și „Moartea unui dansator de tango” de Stelian Tănase, unde este descrisă atmosfera specifică a mahalalei și a cârciumii lui Costică Alexandrescu.
Anunțurile funciare, știrile despre incidente și chiar programul liniilor de transport făceau adesea referire la această mahala.
Astfel, Mandravela a devenit un simbol al unei epoci, un loc care a inspirat atât artiști, dar și oameni obișnuiți.
